..lost in wind..

"Vantul, sfartecat de boala

imi atarna greu in maini
Plang si plang de oboseala
colindand din caini in caini

Si-mi smucesc din colb calcaiul...
Pasule, de ce ramai?
Poate-i drumul tau, dintaiul,
ce-ti atarna de calcai

Falcile cu scrasnitura
mi le strang si-n van asud
doar scrasnitul surd, de ura,
al maselelor l-aud

Nu-i cantarea cea mladie
cu vedenii vechi, de mit
...Cantule de drumetie
te urasc ca ai murit!"

am hotarat sa-mi incep aceasta povestioara vie cu "Vantul sfartecat de boala" a lui Nichita Stanescu pentru ca pare a fi partea sumbra a viziunii mele..si cum orice lucru are o parte vie si una stinsa am incercat sa "colaborez" cu marele poet incercand sa creez o viziune a sentimentelor.
pe la sfarsitul lui noiembrie,anul trecut,am hotarat sa fac o "expeditie"in parcul Copou,incercand sa am cateva momente ale mele ,doar eu si gandurile mele.era una dintre zilele alea cand simti ca va ninge.chiar dak stiam ca eram singura parca auzeam o voce,care incerca parca sa ma invaluie in mrejele sale.era vantul care dansa cu mine ca un copil care ma chema la joaca.in ziua aceea am inteles ca exista o viata in afara lucrurilor,si o forta extraordinar de binevoitoare imi spunea ca nu trebuie sa-mi fac griji niciodata...
acest mic filmuletz din colectia mea este o copie palida a realitatii,stiu,dar imi ajuta sa-mi reamintesc.am nevoie de aceste amintiri vii.
caci uneori e atata frumusete in lume.simt ca nu pot s-o iau..si inima mea este pe punctul sa cedeze.e ca si cum as fi legata la niste aparate care incearca sa ma tina in viata.acestea sunt reprezentate de o viata profesionala,de familie,de prieteni.
simt ca acest nou prieten al meu,vantul,ma poate conduce pe cararile pe care doar sufletul meu vrea sa ajunga.si simt ca voi ajunge si le voi strabate pe toate atat timp cat aceste aparate "medicale" ma vor tine in viata..